Septembrie s-a intors acasa. Ca de fiecare data, a adus cu el ceva nou, ceva vechi, ceva unic, ceva personal. M-am intors si eu in spinarea lui, cu capriciile sale si mananc susan cu miere. Anul asta vreau sa fiu un tren colorat care se opreste in statia fiecaruia. Nemijlocit de ore sau de alti slujbasi. Vreau sa fiu expozitia unui singur artist.
Domiciliez cu acte false intr-o cocioaba, intr-un catun iubit cat un cuvant fortat. Mi-am strans zestrea şi fagaduintele in buricul odaii, precum o calugarita care se dezbracă de femeie, la poarta manastirii. Ca o mireasa solemna schimbata pe-un tinut manos, dupa care bogatii nu tund lacrimi. Locuiesc pricopsita pe-o limba romantica, in varful unui cheag de lumi. De fapt, sunt o nepoftita, care-a promis sa intre, precum semnul intr-o carte, fara a indreptati sperantele.
Nu regret ca n-am fost acolo atunci cand s-a cladit lumea. Regret ca n-am plamadit o lume pentru cineva care locuia intr-o cutie de chibrituri. Si cel mai mare pacat a fost sa recunosc tarziu. Nu regret ca nu mai zambesc asa de des. Regret ca n-am zambit cuiva care cauta sa se indragosteasca de surasul meu. Si cel mai mare pacat a fost sa nu-mi dau seama. Nu regret ca nu mai am sase ani. Regret ca atunci cand timpul ma prefera, eram prea ocupata sa n-am nici o grija. Si cel mai mare pacat a fost sa-i invidiez pe cei mari.
Am auzit ca viata e plicul adanc al unei poezii. In care incape talcul, incape socoteala, apoi lotul de vesti si chipul mesagerului. Ca orice destinatar dependent de calea postala, exploatam incarcatura de idei si sentimente, ca pe un predicat jertfit placerii. Si iubim fiecare scrisoare inmagazinata in suflet, asemenea unui cod genetic, primit la nastere. Pentru ca suntem dependenti de apelurile fara sentinte, de rostirile succesive ale iubirii, de surprizele pe care orice instanta le-ar condamna.
Am sa ma fac mare si, intr-o zi, n-o sa mai fiu nevoita sa ma dau doar mare. Am sa ma fac mare si o sa-mi trag scaunul de sub talpi, fara sa ma mai simt mica. Dar n-o sa ma fac mare ca sa privesc de sus si nici sa-I flatez pe cei ‘nalti. Am sa ma fac mare pentru ca e conditia esentiala a celor mari. Am sa ma fac mare si n-o sa mai tin cheia de gat. N-o sa mai astept dupa usi, cand voi putea sari peste praguri.
Respir printre atâţia trădători de bătrâneţe! Printre unchiaşi şi blendărăi, printre fosile care pufăie, după ce sorb frăgezimea nevinovaţilor. Le pipăi feţişoarele nemutilate, clare ca lacrima viţei de vie. Căci nu costă nimic să mângâi pe furiş vioiciunea, care ca orice altă sprinteneală se hodorogeşte pe drum. Mă mint ca orice mincinos care se vrea convingător că lumea nu e trecută de vremea măritişului. Că mă uit în ochii nesurpaţi ai unor copii şi nu ştiu să citesc alfabetul neputinţei. Dar când acolo, văd candele tinere cu siluete delicate, care pe sub pielea focului se războiesc cu junghiul. Simt copii sticloşi ridaţi prematur, care s-au proptit de false maturităţi.
Viata e o frana defecta. Viata isi trage singura piedica. Atunci cand vrea si cui poate. Si ne surprinde in cate-o dimineata. In care credem ca ne-am rasucit curajul ca pe-o bretea. Dar, la fel ca alte dati, suntem niste papusi clapauge. Care intra la apa, care scapa de paiete si nu stiu sa se coase singure.
Eu nu cos. Nu imi plac firele despicate sau scurtate. N-o sa ma fac vinovata de taierea unui sir de sub nod. Pentru ca nu am sub pat o harta a cararilor rasucite ce ne duc pe unii la altii. Nu incurc sulurile de urzeala pe care imi infasor calculul fin al regasirii cu manunchiuri de lumina. Cu valuri de frunze uscate, cu vapai obraznice, cu coloane de fum. Fiindca nu as mai putea poposi pe vreo peninsula cu oameni iubitori.
Sunt ziduri ce ne despart. Niste caramizi suprapuse-n colierele distantei. Sunt ziduri prin care treci. Prost mesterite, dar bine privite. Sunt ziduri scunde. Le sarim golaneste,ca pe doua siruri de dinti. Sunt ziduri vechi. Oase istorice, roase de demolatorii fara succes. Sunt ziduri sfinte. Care imbuca suvita de speranta a celor ce le plang. Sunt ziduri mazgalite. De lame sau carioci, de furii ori de bucuria mesajelor eterne.
by Verso
Guestpost GDB 2 ani
Am invatat pe parcursul timpului ca sunt lucruri nerostite ce-ti macina fiinta, am invatat ca sunt oameni al caror suflet merita mai multa atentie si poate nu stiu uneori sa ofer, am invatat ca existenta noastra si-a acoperit incet seninatatea cu un val de nepasare, am invatat ca sunt dureri mute pe care le-am ascuns in propriile ganduri de frica unor fumuri de iluzii, am invatat ca sunt ochi ce nu se uita in timpul bataliei asteptarii si voci ce rasuna pana in colt de inima, am invatat ca uneori respiram praf si nu ne pasa, am invatat cum se incrunta fruntile cu fulgere atunci cand inima se sparge in lacrimi, am invatat cum sa imi odihnesc visele fugare si cum sa imi ascult opera propriului trai prin smocuri de secvente, am mai invatat ca miracolele se nasc atunci cand ti le doresti foarte tare si ca viata se imparte in buchete de bucurii si siluete de cristal. Toate le stiu din gramada de bobi, care s-a iscalit tiptil in sufletul meu si ma invata, ma rasfata, imi zambeste … cu fiecare tic al sau peste ceasul trairilor mele. La multi ani Andreea!
Wordpress snowstorm powered by nksnow 
Loading ...
