Zborul intrebarilor
M-am aruncat în gol de pe un bloc de gheaţă. Mi-am dezlipit tălpile de el, fiindcă îmi era rece până în suflet, cu toate că suferinţa nu era congelată de această „bucată de ger tare”. Până jos vreau să nu îmi pară rău că pe imensitatea rece au rămas doar formele unei vietăţi calde care a topit o părticică neînsufelţită de iarnă cu atâta arşiţă umană. Până să îmi încerc zborul fără aripi, m-am gândit că aş fi putut să dau sens acelui omăt întărit. Mi-aş fi dorit să scriu cu el pe soare că te iubesc, dar cum într-o dragoste singură nu există motive, mă gândesc că ar fi mai bine ca primăvara să fie ceea care îl va topi…aşa în lipsa oricărui motiv. Până la pământ mi se pare tare lung zborul…Si mi-ar plăcea să-mi amintesc ceva care să-mi redea dorinţa de a fi rămas prinsă de gheaţa rece rău…Aş fi vrut să-mi amintesc de ce am ajuns în vârful unei piramide pe care nu ştiu cum am urcat…M-am întâlnit cu înaripatele şi mi-au şoptit că în plutirea lor au învăţat să preţuiască libertatea. Tot pe drum, norii mi-au spus că atunci când vrei să plângi nu trebuie neapărat să te reverşi peste tot. Razele de lumină mi-au şoptit că nimic nu inundă mai bine sufletul, decât un strop de încredere…Zbor şi nu mai pot ajunge la finalul unei căderi dureroase al cărei sens demult nu-l mai înţeleg…Atunci când mi-am dat drumul mi-am imaginat că undeva jos, vei fi tu să-mi asculţi motivele, să mă prinzi în braţe şi să nu mă cerţi, dar am uitat să întreb înainte, dacă vei simţi nevoia să fii acolo, când din cer va pica un monument de întrebări…
Loading ...
