Gramada de bobi

Cu el, inapoi

Am evitat subiectul. Nu m-am simtit capabila sa vorbesc despre el. Poate pentru ca nu are cum sa mai citeasca. Zilele trecute insa, am rasturnat o cutiuta de carton. Acolo, pastrez singurele lucrusoare ce-mi amintesc de el, de putinele clipe frumoase, de cele multe lipsa, de cele urate si retinute. Am dat peste un martisor papucel cat o pastaie, peste un servetel parfumat primit intr-un avion. Am dat peste numarul meu de mobil in agenda lui, peste stiloul cu penita de aur ce mi-l daruise intr-o clasa primara. A trecut si ziua lui in martie, dar tot nu am putut scoate vreun cuvant. Ma simt vinovata pentru ca pe 9 noiembrie se implinesc doi ani de cand nu i-am mai dus o floare. Si mi-e dor de el pentru ca doarme foarte mult. Am ramas o perioada in stand-by, nedorind sa ma gandesc cum mi-a sculptat drumul prin viata sau cum l-a strambat. Au fost sase ani in care nu l-am iertat pentru ca m-a lasat sa dorm pe o canapea tare din bucatarie, cu cainele. Nu l-am iertat atunci pentru ca mi s-a parut inuman sa ma bata, sa ma scoata la usa noaptea ori sa ma inlocuiasca pentru haimanalele cu care umbla. De cate ori nu am strans eu de pe jos lenjeria lor si le-am facut mancare ?Ma cutremur si acum, cand ma revad la 11-12 ani carand oalele cu ciorba o jumatate de oras. Cum spalam la mana cate o cada intrega lucrurile lui grele, paturi si covoare. Cum mereu trebuia sa plec de la joaca, pentru ca fata lui imi prevestea un uragan. Aveam parul lung. Prins in cozi. Ma apuca de ele si ma tara ca sa ma ia cu el. Pe drum, vizitam toate birturile, unde cerea ori 50 de rom, ori cate o bere. Nu puteam sa-l conving vreodata sa mergem direct acasa. Ma invatase insa ca nu e frumos ca un domn sa serveasca ceva, iar domnisoara de langa el sa se uite…De parca domnisoarele isi traiau copilaria in bodegi. Mi-e si acum rusine cand ma gandesc cum rasunau injuraturile sale. In aceeasi cutie am inchis parca si ambitia cu care de la 4 ani m-a promovat pe scena. Sa fiu balerina. In ciuda duritatii sale, ma sustinea. A facut-o pana cand am implinit 16 ani. Apoi am renuntat la poante, dupa ani in care picioarele mi-au fost insangerate de dans si efort fizic nebanuit. Din cauza lui. Pentru ca nu m-am mai putut descurca intre scoala, balet si o viata crunta acasa. Imi aduc aminte ca am fugit de la el intr-o noapte cu furtuna. Aveam doua geci de iarna pe mine, plase de plastic cu carti, caiete, haine, o jucarie si alocatia de atunci. Am fugit plangand la primul taxi si am vrut sa ajung la mama. Am dat peste un sofer care a vrut sa profite de vulnerabilitatea mea, dar nu reusit. Cu el, am intrerupt legatura. Il reclamasem la politie. Se jurase ca se va razbuna. O perioada nu am iesit din casa. Dupa ani, ne-am reintalnit la o inmormantare. M-a prostit sa cred in el, sa ma intorc, caci nu mai bea. Dupa o luna, am retrait calvarul. Am fugit din nou. Si de atunci, de tot. Aflasem ca a avut o relatie, cu o alta femeie, ce avea un copil. Ma simteam complet inlocuita. Anul 2006 a fost singurul in care nu m-a sunat de ziua mea. Eram ferm convinsa ca a uitat. Nu l-am urat niciodata, as fi vrut sa dea macar un bip. In noiembrie ma hotarasem sa ii fac o vizita. Sa ii spun ca nu ii port ranchiuna, ca m-am vindecat, ca ii doresc o viata lina. Nu am mai apucat. Am intarziat cateva zile. Am vazut ca a murit la televizor. Il scoteau pe o targa, acoperit cu paturi. Zacea in caminul groazei de o saptamana. Intr-o caldura groaznica. Era acoperit cu viermi. Nu m-au lasat s a il vad. Am intrat in casa aceea si am gasit o balta de sange, un miros de-ti lacrimau ochii, lucrurile sale. Patul in care sfarsise era aruncat in spatele blocului. Pe el, se odihnea forma trupului sau. Nu pot uita imaginea. Am plans luni intregi, regretand ca nu am spus lucrurilor pe nume cand trebuia. Ca a plecat Sus crezand ca il urasc. Ca dupa ce am ajuns acolo, el nu a mai stiut, nu m-a mai vazut. Crezusem ca nu mai era nimic intre noi. Dar in camera sa, dormitorul meu un perete era plin cu tablouri. In ele erau inramate pozele mele. Erau obiecte micute pe care le lasase nemiscate din noaptea in care eu am plecat. Ani la rand, iar eu crezusem ca nu ma mai iubea. Regret si acum ca am ajuns atat de tarziu. De la el am doar fotografiile sale din turnee, actele si cateva jucarii din plus. Dupa ce a murit, am gasit intr-o mapa articolul meu „Cersetor pentru o zi”. Stia ce lucrez, ce scriu. Xeroxase ziarul si il pusese la pastrare. Imi lasase si un lantisor de aur, dar l-am bagat la amanet sa nu mai stiu de el. Imi pare atat de rau ca nu i-am vorbit la timp ! Desi mi-a facut atat rau, a fost singurul om care mi-a implinit visul. Aceea de a avea o casa, a mea. Dar nu am putut trai in ea. Mi-era imposibil. Ma gandesc daca acolo unde e, ma vede, daca ma aude, daca ma pedepseste. Daca platesc vreo polita. Mi s-a arat in vis in trei momente importante din viata mea, cand am avut nevoie de liniste. Dupa ce a murit, mi-a aparut intr-un aeroport, cu un geamantan, spunandu-mi ca pleaca. In Italia, tara care stiu ca era preferata sa. L-am certat ca nu are bani, insa el isi lua ramas bun si zambea. Apoi, in septembrie 2007, inainte de ziua mea si inainte de nunta, a aparut iar. Eram la altar cu omul ales, in fata preotului. M-am intors sa privesc in spate, pentru ca i-am simtit respiratia. Atunci nu ma mai ameninta. A dat din cap ca pot merge mai departe si de dupa sale a scos un urs mare brun de plus, pe care mi l-a daruit. La doua seri, la usa casei mele, de ziua mea, am primit o plasa mare, cu un urs brun, cat mine. Nu stiam daca sa plang, daca e un semn. Mi-e tare dor de el si nu stiu cum sa-i spun. Mi-e tare ciuda ca niciodata nu spunem lucrurilor pe nume si amanam. Mi-e tare greu cand vad ca oameni de langa mine fac aceeasi greseala zi de zi. Daca maine nu as mai fi ? Va intrebati cine e el…de ce am scris cel mai lung text despre el si de ce pare cel mai icomplet dintre toate. El, e tatal meu. A fost. Lui nu i-am mai dus flori de doi ani, pentru ca nu ne desparte doar o viata, ci si multi kilometri. Imi lipseste pentru simplu fapt ca stiu ca nu mai exista undeva si imi vine sa plang cand il vad intr-o poza, in care se da intr-un leagan deasupra unui covor de frunze, intr-o toamna, exact ca aceea in care eu am venit pe lume. Daca as putea sa ma intorc un minut in trecut, l-as petrece spunandu-i : „Tata, nu te-am uitat! Sunt eu, micuta ta balerina”…