La despartire
Am visat din nou cu ochii deschişi şi m-am cufundat prin lumi ce le-am uitat…M-am lăsat încălzită de o sinceră şi adâncă emoţie ce parcă şi altă dată mă-nfiora. Copilărie, de câte ori n-am mai bătut eu la porţile tale strălucitoare ce nu mai vor să mi se deschidă-n cale? Măreţia ta e de nepătruns. La înalta curte ce o proprietăreşti, eu par o fiară ce sălbatec lovesc şi strig, dar chibzuiesc că nu-i de ajuns. De-aş fi fost bogată şi veşnică, fără tine m-aş simţi încătuşată. De câte ori am fost rănită, tu rănile mi le-ai legat, de câte ori nu am fost eu jucărie pentru proşti, dar tu… Tu mă priveşti ca pe-o podoabă. De câte ori nu m-am rugat să mă laşi să te mai gust, căci prea puţin te-ai arătat şi timp destul ca să te caut, nu găsesc în astă lume. Ce sens ar mai avea un suflet bun şi milostiv, ce-l laşi uitat printre priviri viclene? Tu iei tot şi nu te mai iveşti vreodată? Mi-ai furat surâsurile, mi-ai înlocuit jocul din priviri cu griji ce mă apasă, pe unde să te caut, în care suflet să te descopăr? Dulcea ta amintire e acum perla vieţii mele ce o păzesc cu sfinţenie. Sunt un suflet care îţi promite că nu te va da uitării, căci nu te-am scris pe foi gălbenite de timp, ci pe o inimă curată ce suspină de dorul tău. Mă laşi în lacrimi şi durere să-mi privesc păpuşele cu zâmbet împietrit, cu ochii şterşi şi trişti cărora le-ai luat roşeaţa din obraji, acoperindu-i doar cu praf. Mi-e sufletul pustiu şi fără tine nu pot sta, nu-i vina mea, căci nu eu te-am lăsat să pleci mai departe. Cine-o fi vrut să te aibă şi n-apoi să nu te mai dea? Pe unde-mi porţi tu zâmbetele şi bucuriile, pe cine alini cu privirile inocente ce mi le-ai furat? De nu te găsesc ar trebui să te uit, dar cum? Tu, care-n viaţa mea ai fost lumină, cum aş putea să alerg fără a privi înapoi la tine? Ai fost prima blândă mângâiere de pe fruntea mea de copil, dar de când ne-am despărţit am rămas rece, căci aburul cald din fiinţa mea l-ai luat cu tine, copilărie dragă ce te-ai pierdut prin înălţimi albastre!
Loading ...
