Gramada de bobi

Welcome my September

Deschide ochii şi priveşte în juru-ţi. Nu, nu visezi, ci doar ai să te pierzi din nou prin jocuri de lumini pale, tropote de bocăncei. Lasă-te învăluit de mirosul naftalinei ce duhneşte din paltoanele-nvechite. Te-ai întors la mine, toamna mea, ai revenit ca să mă naşti din nou, de n-ai mai pleca! Oricâtă iubire aş semăna în jurul meu, oricâte zâmbete aş împărţi în zilele plăpânde ale lui Aprilie, oricât aş sta în dogoarea soarelui în vreo zi a lui Iulie, tot ţi-aş duce dorul. Şi dacă nu te-ai ivi, cred că m-aş pierde şi eu ca soarele ce apune pe-nserat după munţii înalţi şi stâncoşi. Sufletu-mi ar fi întunecat asemenea cerului negru ce prevesteşte o furtună cumplită. Ce schimbătoare eşti, ce capricioasă ai rămas! Acum laşi soarele să se arate în plină frumuseţe, acum laşi câţiva nori să stingă totul. Cum împreuni tu cuvinte fără înţelesuri şi preschimbi întâlniri întâmplătoare, of toamnă din ochii mei, tu te revolţi şi din pieptul meu şi scoţi focuri ce nu se sting! Mă faci să lupt pentru lacrimile altora ce-ai să le sădeşti cu grijă, ca să culegi zâmbete adunate de supusul tău vânt aspru. Cine-a zis că eşti urâtă? Poate vreun suflet născut să iubească numai ce-i frumos…Tu cu şuierele tale din amurg, tu cu sângeriul ce-l întinzi pe cer, tu cu şiroaiele ce curg pe trupul meu prăfuit, ai putea fi slută? Ce dragă mi-ai fost de la început…Nu mă mai satur să adulmec mireasma pădurilor ce le usuci, mă-nbătrâneşti de fericire când laşi să-mi simt sub tălpi vreun peţiol de frunză moartă. Şi-apoi mă întinereşti când pe palme laşi a se prelinge esenţa florilor ce le culeg de sub vreo movilă de noroi. La înnoptare îţi tot vorbesc, mă tot destăinui cu căldură, dar ce ştii tu, toamnă rece rău? De câte ori te-am rugat să nu mai pleci, vii mereu, te rătăceşti prin sufletul meu, apoi pleci fără vreun motiv şi cine ştie pe unde zădărniceşti. Nu-ţi mai e drag când îmi scoţi câteodată stele pe cer şi mă laşi să-mi pun o dorinţă, tu nu suferi la nici o despărţire? Mă laşi ca mai de fiecare dată cu griji care mă rod, jale, plâns şi remuşcări. Mi-ai şoptit odată că cine înţelege, n-are nevoie de cuvinte, că te pot regăsi pretutindeni, dar ai uitat că nu oricând. Cum să te mai zăresc eu în privirea îngheţată a vreunei fiinţe, când tu ştergi tot şi laşi doar pământul răscolit de ploi? Şi eu calc pe amintirea ta…Când tu aduni pe la căsuţe suflete pereche, nu ţi-s ochii plini de milă, pentru chipul meu ce-l zgribuleşti? Mă laşi în urmă, te-ai depărtat din nou şi totuşi figura ta drăguţă stă în mintea mea. Cine ştie pe ce caldarâm mai goneşti, spre ce tărâm ce-ţi duce lipsa te mai grăbeşti…Şi eu rămân iarăşi să număr copacii goi…Şi de vreodată vei sta pe gânduri şi te întrebi de ce trăiesc, să ştii că trăiesc doar ca să te aştept pe tine. Aştept să înţelegi căci pe frunzele ce le pici scrie ca pe inima mea: rămâi tu, toamna mea, prima pe care am cunoscut-o, ultima ce-o voi uita. ..