Grămada de bobi

Un biet circar…

Am cunoscut un biet circar. Paiata sub cupola, barbat muncit cu salariu intarziat. Un biet circar, de care mi-a parut rau mereu. Pentru ca parea o iluzie, o manusa, o lacrima lipita cu migala. Si azi mi se arata ca un joc perfid al reflectoarelor. Era un biet circar. Parca il vad cum infuleca nesatul doua felii de salam, bine stranse intr-un codru de paine. Tinut in punga de rafie, la soare. Cum miezul se uda in colturile gurii, alungite de machiaj. Circarul meu era un desavarsit actor. Indesat de rumegus, clapaug, un troglodit necizelat, dar atat de trist ! Nici nu putea fi altfel cand toata lumea lui incapea in cercul pantalonilor. Cand toate imprumuturile lui se impotmoleau in varful tuguiat al unor expadrile primite pe inventar. Si dormea in baraca lui, aprope ca un cotet de lei. Lipseau gratiile si biciul. N-am inteles niciodata fatarnicia lui in arena. Nici rasul isteric, premeditat, platit. N-am inteles risipa lui de imbratisari. Nici cantecul stricat, strident de trubadur ambulant. N-am inteles ce meserie pacatoasa e aia in care esti obligat sa te treci prin sufletul tuturor. De nu stiu cate ori pe zi, neaparat. Bietul meu circar, nins de ani, pierdut de lume…Amintirile lui erau presate in cutiile de conserve, in bilete la spectacol, intr-un fluier de plastic, intr-o peruca sintetica. N-am inteles pustietatea lui sau de ce nu era tot timpul un atom de fericire. Ori o molecula iubareata. Era doar el, erau drumurile noastre, era numarul obisnuit. Si Pedro. Pedro, patrupedul pieptanat, fidel si zgomotos. Avea poze. De cand topaia entuziasmat, de cand giugiulea prichindei, de cand singuratatea era o tinerica. Avea si un album mai batran, de cand obosise, de cand ar fi vrut sa mai si planga, de cand ar fi mirosit o floare. Din care sa nu sara apa. Nu l-am mai vazut de vreme buna pe circar. Nici nu stiu daca mai are acelasi costum neinvelesit. M-a surprins caci nu facea scamatorii. Daca stia, sigur ar fi inventat una pentru el.  O sampanie nedesfacuta, tinuta intr-o pivnita. Cam asta era circarul meu. Probabil fericirea lui insemna tulburarea sticlei. Dar nimeni n-a deschis-o. Poate nu-si intelegeau pofta. Era tare haios. Ca  bretelele ce ii sustineau universul gol. Rotund, dar gol. Il revad. Ca si cand ar fi pretutindeni. Insa nu e. Si nici nu cred ca va fi. Am aflat, dupa ce si-a mutat caravana. Ca lacrimile lui nu erau lipite degeaba. Erau doar o prelata peste brazda obrajilor deja plansi. Gura lui desenata trebuia sa rada pana la urechi. Caci el singur nu mai cunostea notiunea unui zambet. Si tot nimicul din pantaloni sugera un loc neocupat. Caci „circareasa” lui era un apus tihnit. O sarma goala, un sac pe ochi, o vata pe bat. Un racnet, un salut de ponei. O rochie cu broderii si snururi. Un loc in pat, imensa tristete din ochii de un verde artagos. Era travaliul nasterii cuvintelor, toata largimea din pantaloni, toata forta bretelelor. Era transpiratia palmelor lui, aerul din fluier, stapana lui Pedro. Era profesorul de scoala veche, era balerina slabuta ce-l iubea pe circar. Era…dar spectacolul a mers mai departe. Nu vroiam sa scriu despre el. Dar se implineste un pic si ceva de cand am baut o cafea cu nefericirea lui. Era un biet circar si atunci…