Gramada de bobi

Doi ani

N-as fi vrut sa scriu despre asta. Dar nu ma ocoleste. La fel as fi scris despre o nunta, o prietena ori o fapta buna. Se implinesc doi ani. Azi, pe 9. Doi ani de cand a trebuit sa ma descurc cu gandul ca a plecat. Ca nu se mai intoarce. Mi se pare recent, poate prea actual. Ingaduitoare cu mine, tot trag speranta ca imi vede cuvintele de undeva, ca ma urmareste si ma trage de urechi. Scriu aici, pentru ca multe dintre titluri le-am gandit in lipsa lui. Influentata de ce m-a invatat in scurtul timp. Inca nu pot sa las in urma un telefon stupid. O seara friguroasa, in care am deschis televizorul. O stire, ca cele pe care le scriu eu. O stire tv in care aparea el mort. O stire cu imagini dure, care aproape m-a ucis pe mine. Nu l-am mai visat de ceva vreme. In somn ma vad frecvent in casa de la el. Pe care nu o mai am. Nu vreau sa ma gandesc de ce. Nici nu am mai indraznit sa desfac cutia cu lucrurile primite de la el. Poate o fac azi. Nu e scopul meu sa te intristez. Mi-e bine sa stiu ca discutam ca intr-o cafenea. Anul acesta am fost in Italia. Nu m-a bucurat atat ideea vacantei, cand insemnatatea cuvintelor lui de odinioara. Era tara lui de suflet. Vizitase Vaticanul, intreaga Roma. Imi spunea ca nu stie daca vreodata, cineva din neamul lui va ajunge acolo. Azi, sunt posibilitati. Amintindu-mi de pozele din turnee, am simtit ca as calca pe urmele sale de la pantofi. Am atins ce a atins si el. L-am simtit peste tot, in lumea aceea straina. Parca mi-a fost busola. In zadar privesc, caci el, fizic, nu mai e. Ne despart sute de kilometri. Cel putin asa imi place sa cred. Nu voi putea sa ii duc nici flori si nici sa-si cunoasca nepotica, prima nascuta dupa disparitia lui. E destul de greu. Nici macar nu stiu daca 9 e ziua in care tata a inchis ochii. L-am gasit prea tarziu. Legistul a stabilit cifra. Cred ca numai Dumnezeu stie adevarul. Un strain mie, dar cunoscut voua mi-a destainuit de curand un secret. Mi-a spus ca spiritul sau e peste tot. Ca exista un fel de viata dupa viata. Si ca atat timp cat nu incetam sa iubim, nu avem de ce sa uitam. Eu n-am incetat sa cred. Desi pare ca ma mint. Ca il astept singura. Ca vorbesc unui surd si imi raspunde un mut. Oricat de multe lumanari as aprinde eu, nu stiu daca la el e destula lumina. Sau caldura. Am vazut insa ca la el ajunge ploaia mai intai, ca la el rasar firele de iarba, ca pe el se asterne mai repede zapada. Nu ma asteptam sa imi lipseasca atat. Probabil ca se intampla. Poate nu s-ar fi intamplat daca n-as fi o parte din descurajarile sale, din deznadejdea a 51 de ani, o parte din  lupta sa continua, o parte din dorul netarmuit, o parte din acel om neinteles si blamat uneori de mine. Poate nu s-ar fi intamplat daca as fi aruncat un servetel parfumat dintr-un avion, daruit de el. E vechi de 8-9 ani si inca mai miroase. Poate nu s-ar fi intamplat daca in jurul meu nu ar fi asa multi manelisti, carnati, oameni cu sufletul hain si ratacit. Poate nu l-as simti atat de negasit, daca m-ar fi lasat pe maini bune. Sau pe maini care dau, in loc sa ia. Desigur, n-ar fi vina sa. Vina sa e poate aceea ca nu ma poate scoate din acele maini. Ori a mea ca nu stiu sa ii explic. Oricum, se implinesc doi ani. Urmeaza o alta iarna, un alt Craciun. In lumea lui sper sa ma vada ce mare am crescut, ce prajituri dezastruase fac, ce departe am ajuns, in ce femeie m-am transformat. Nu stiu daca mi-ar reprosa ceva. Dar daca mi s-ar ivi in fata, i-as spune ca ii multumesc ca m-a invatat sa curat cartofi, cand, copil fiind, mi se parea cel mai dificil lucru de pe pamant. I-as multumi ca m-a invatat sa fac ciorba si sa fiu curata. Nu l-as ruga sa ramana, caci nu ar putea. Poate el e lectia mea de viata. Casa lui e locuita acum, prin voia mea. De niste tineri. Si un prunc. De viata noua si tot ce i-a lipsit vreodata.