Romante grabite
Un magnetofon prafuit de cantec vechi va fredona mereu. Muzica va pluti ca o vela in deriva. Ca un puf de papadie, suflat putin mai departe de ochi curiosi, sfiosi. Am ascultat neincetat acelasi sir armonios defaimat. Mi-a soptit ca trebuia sa te caut. Nu acum, nici ieri. In trecutul infundat ca o strada venetiana. Ca o scurtatura taiata de o apa, in lipsa unui pod salvator. M-as duce sa ma distrez. Dar nu gasesc lirismul nici macar in bratele altei iubiri, proaspat cununate. Trebuia sa te buzunaresc pe tine. Caci sigur, in buzunarul de la inima l-am uitat. Te asemuiesc unui mar. Nu rade. Mere mananci cu pofta toata viata. Esti un mar verde, usor rosu pentru cei care se pretind daltonisti. Atat de verde, cum sunt eu atat de femeie. Un mar pe care nu il musc, pentru ca se termina. Pentru ca ii las semne. Si pentru ca s-ar miscora. Emana acelasi parfum mereu. E un mar pe care as putea sa-l savurez cu ochii inchisi, nefiindu-mi teama ca ma voi ineca. Coaja lui e tumultul care ma vitaminizeaza. Uitandu-ma cu jind cand la mar, cand la disc, imi pare rau. Pe alocuri. Ca iar nu m-am sincronizat cu tine, cu tot ce-o insemna realitatea asta. Ca s-a instalat in mine o romanta grabita, care are trenul ei personal. Si da navala pe sine, semnalizeaza, incalca regulile de circulatie, se lasa amendata. Si totusi, nu se opreste. A aflat ca ai propriul peron. Si-apoi, ma face pe mine sa fiu eu. Un eu simplu, atat de simplu ca mi se pare incredintat tie. Ilegal, imoral, destul, incoruptibil, nemasurat, punctual si mai ales frecvent. Ma grabesc. Romanta se apropie de destinatie. Ce rost are sa o mai strig, cand ea nu te vede decat pe tine? Nici controlorii nu-si au rostul. Sanctiunea lor e acceptata cu fericire. E grabita rau. Ca si mine. Pentru ca, daca as incerca sa am rabdare, iar m-ai astepta o viata.
Loading ...
