Gramada de bobi

Piedica. Surub. Capac

Viata e o frana defecta. Viata isi trage singura piedica. Atunci cand vrea si cui poate. Si ne surprinde in cate-o dimineata. In care credem ca ne-am rasucit curajul ca pe-o bretea. Dar, la fel ca alte dati, suntem niste papusi clapauge. Care intra la apa, care scapa de paiete si nu stiu sa se coase singure. Traiul unui jurnalist e un sistem de piedici. Si impiedicaţi în propria nebunie, ne sacrificam frumusetea. Pentru patima perfectiunii unui moment pe sticla, pentru glasul unui text in bataia tiparului. Ne ning ani si ani pana piedicile ne transforma in campioni la sarit obstacole. Unii inainteaza in gradul de surub. Pentru ca isi infileteaza trecutul şi prezentul in jurul devotamentului. Sunt cei care traiesc in viata altora. Care isi inchiriaza fara regrete, pe preturi de nimic invatatura, munca, sacrificiul. Nu le ridica nimeni statui ca au vorbit cu microfonul la gura si glontul pe la ureche. Nu le intinde nimeni un pres rosu pentru exclusivitate, curaj, exemplu. Si nu-i face nimeni martiri cand raman drepti in hauri si coclauri, in ape si furtuni. Nici n-au nevoie. Ei nu trag linie nici cand scrie undeva Sfarsit. Pentru ca sunt suruburile neruginite care s-au casatorit cu unsoarea unei presei dure. Fara garantii si fara garzi care vreodata sa iti tina spatele in infruntari spinoase. Vorbesc despre mandrie. Despre toate lectiile pe care Mile mi le-a aruncat in fata. Despre zilele in care am inghetat pe teren. Despre covrigii si cafeaua lunga,care acasa imi par niste porcarii. Despre camarazi si fundul unui gazetar care nu face presa odihnindu-se intr-un birou. Despre respectul pentru alegerile de pret pe care le facem. Despre sufletul si umanitatea care pentru unii sau altii joaca rolul de petarda. Si vreau sa multumesc. Pentru ca Mile m-a invatat cum sta treaba. Cu o piedica, un surub, un razboi. Si in determinarea lui, in convingerea mea, am omis cum sa ma port cu capacele. Care astupa iremediabil mii de minute, care infunda orice dezchizatura spre maine. Care acopera ca o cortina greoaie avantul deja inlantuit. Sunt o neindemanatica si nu stiu sa distrug nici o carapace, de care moartea se agata in drumul idolilor mei. Pot doar sa ma mai julesc la o piedica. Sa tin capul drept si sa continui. Pentru ca merita, pentru ca Mile n-a fost surubul vechi scapat din vreo garnitura. A fost spirala unui mecanism. A mecanismului care indiferent cat de chinuit ar fi, ma face sa spun: Am vrut. Vreau si voi vrea! Pentru el si pentru totul din el. Mile, the spirit carries on and on…and on!