Grămada de bobi

Libertatea unui nimeni

Sub pasii depasiti de alti pasi si deasupra urmelor tatuate pe coloana pamantului toti suntem ai nimanui. Intre luminile care ne ghideaza spre casa si fruntea pontoanelor parasite, toti am putea fi ai cuiva. La cotitura dintre vertebrele sufletului si mantaua soldateasca a mintii sunt cei care prefera distantele, secretand gheata pe sub invelis de tabla. Sunt oameni cu conformatia unui balon de sapun care nu pot fi fericiti decat in propriul convoi. Pentru ca avem o singura viata, o telegrafie fara fir, si-un singur turn de pe care facem vant poruncilor, ne sacrificam umbrelor. Umbrelor unor aripi care se zbat, dar nu se arata, umbrelor unor bibelouri care atinse isi pierd lucirea, umbrelor unor fiinte care si-au declinat dreptul de a cunoaste de-aproape semeni care se prefac in panze tesute pe treptele curajului, pe trotuarele asteptarii, pe vulcanii invadati de lava clocotita a dorurilor. Sunt oameni fantoma, dulci ca grisul cu lapte, dar haituiti de temerea sederii permanente. Sunt paianjeni cu regatul intre stoguri care ucid controlat, dar care mereu au grija sa se salveze, prinzand simpatii in fragilitatea giulgiului. Pe toti aceia ce nu-i putem avea, ii iubim mai tare. Cu aceia ne ungem in nestire si tot cu ei ne acoperim, bucata cu bucata, trupul cu mireasma distrugerii. Pentru ei, am vrea, daca s-ar putea, sa dam inimii glas, s-o asezam langa noi, s-o luam de mana si-apoi sa pescuim rufaria pe care o albesc altii, pentru a o murdari secretele. La distanta de noi sunt barbatii si femeile care ne urca pe niste prajini rezemate de unghiile unui nor. Sunt ei si ratele imprudentelor, sunt tulpini culcate si elasticele care ne strang, ne slabesc, ne imping, ne desprind, ne lovesc si ne proptesc. Acolo, unde pentru cinci minute lacrimam ca perele parguite, acolo unde cad samburii din noi pentru a creste lastare salbatice, acolo unde trecem cu limba peste buze stergand orice alta urma, acolo se unesc distantele boeme, care, din cand in cand raman si nu mai fug. Care din cand in cand isi deschid toti porii pentru a respira libertatea unui nimeni fugit din fata casei, fara buletin, fara chei si fara nadejdea ca ce va trai se imbuteliaza precum licorile pe care le pastrezi ani la rand, doar pentru tine. La capatul celalalt al lumii, pe muchia lunii ori pe crestetul stelelor sunt scrumiere. Pentru noi, cei de aproape care ne aruncam ca niste mucuri din care s-a tras cu nesat, pentru ei, indepartatii care au ars ca niste chibrituri maniate de euforia consumarii necredincioase. La cele mai mari distante sunt oamenii vietii noastre care au nevoie de libertatea unui nimeni. A unui nimeni harazit sa se doneze ca o distinctie in palmele strainului fara timp, fara explicatii si fara centimetru. De aceea, uneori, si tie, si mie ni se face dor. De pragul parintesc. De omul pe care il iubesc.