Cuiburi sub piele
Cuiburile inimii sunt gropi mici facute sub piele unde periodic se seamana sufletul calator. Sunt musuroaie de sentimente de acelasi fel si, uneori, un culcus unde oamenii depun sperante, sperand ca ele sa faca mai curand pui. Cuiburile inimii sunt fagurii ocupati cu bogatia dulce si o ingramadire de tulburari care zideste laptele din frica in otelul rezistent oricarei batalii. Cuiburile inimii sunt posturile de observatie prin care privim neindestulati spre focarele de dragoste pe care, orice am face le zarim ca pe manunchiuri de lacramioare. Sunt adaposturile iubirilor grele pe care nu le putem gasi rele, sunt mama pentru ceea ce adoarme in ele si n-au stabilit nimic cu traiul. In cuiburile de sub piele lesina poftele care ne calca in picioare si ne dam foc cu cine n-avem voie. Ne adunam pamanat in jurul tulpinei si ne zgariem gandurile c-o creta rupta-n doua, caci uneori ne insemnam pentru ziua de maine, de poimaine si ce mai urmeaza. In cuibueile inimii nu curge apa, nu ne putem spala pe fata, asa ca cei ce plang, isi uda salasul in care, la un moment dat stam toti inghesuiti cand ploua afara de noi. Cuiburile inimii sunt si raman ceea ce sufletul poate da mai mult, cand alta cale nu exista. Nu ne potolesc, nu ne scolesc, ci ne bat in cuie ca pe niste tablouri pictate pentru licitatii in ateliere sarace. Si nu, nu suntem din lemn, nu suntem laboratoare si nici ferme. Nu suntem magazine nu suntem santiere si nu suntem nici autobuze. Suntem doar niste benzi rulante in sectorul pasiunilor orbitoare. Suntem pietre de incercare pentru ce altii cred ca ne darama, suntem panze peste care sufla vijeliile si nu ne pot rupe, suntem maneci pe sub care se baga copiii noptilor care vor sa atipeasca pe brate. Suntem patronii cuiburilor de sub piele si, uneori, ne facem prapastii cu ele cu tot. Iar alteori suntem lanturi montane in care salbatic se vad umbrele a altor sute de cuiburi. Tot mai frumoase, tot mai locuite
Loading ...
