Grămada de bobi

Din inima unei briose – Text de campanie pentru Ruxandra Fediuc

Ne trezim in unele dimineti pentru briose. Pentru promisiuni la fel de dulci, pe care le mancam cu pofta pentru linistea zilei. Ne trezim pentru ca avem nevoie de zahar sau de mierea celui care, pe neasteptate se lipeste de tine. Din briose muscam cand unul, cand altul, cand, ne facem in ciuda. Le dam sensul iubirii si ne schimbam drumul pentru vitrina in care se afla. Ca si pe cel iubit, le luam acasa, le privim cu nesat, le devoram, le tinem minte gustul si le dorim din nou. Cu ele, asteptam sa se mature toamna de frunze, sa ne ninga prima oara, sa ni se faca dor de duca si dor de somn la cald. Cu ele, ne-am manjit de frisca la gura si datorita lor ne-am zambit asa cum un sarac zambeste unei felii de paine. Dar, cumva, briosele, fie ele cu ciocolata, cu fructe, cu frisca sau cafea nu mai pot fi de ajuns. Si raman pe carton ca jumatatea ta de suflet, in timp ce, cealalta jumatate e data spre adoptie si pierduta pe drum. Se usuca pana intr-o alta dimineata si se fac urate precum partea ta buna pe care ai descoperit-o intr-un corp rau. Parca sunt mai amare ori se acresc. Si, in niciun caz nu mai seamana cu vreun tort al iubirii, in care infigi un centimetru de lumanare pentru a face lumina pe drumul fericirii. Am cumparat briose si am dormit langa ele. Pe unele le-am pastrat, pe altele le-am daruit, pe altele le-am facut cu mainile noastre. Ca sufletul taiat felii cu vreun cutit neascutit si murdar care nu stie cum sa se intregeasca pentru a merge mai departe, am cerut mai multe briose decat aveau. Ne-am murdarit pe degete, fiind siguri ca cineva e cu un servetel langa noi, le-am vrut pe toate si le-am avut. Cand cel cu care ai impartit jumatate de tine, jumatate de briosa, s-a facut unul cu lumea si lumea invizibila, s-au trezit si diminetile singure. Au stat cu coatele pe genunchi si au oftat, au ascultat clinchetul clopoteilor de la usa cofetariei, s-au uitat lung dupa altii care iau la pachet briose. Au asteptat raspunsuri, au pus tot atatea intrebari si si-au amintit ca nimic nu dureaza la nesfarsit. Ca ne gasim intre noi, ne sugrumam, ne imbolnavim reciproc, ne simplificam complicandu-ne, ne readucem si apoi, subit, ne depasim pe strada, fiecare spre alta intalnire. Ne rugam sa ne asculte, chiar daca ne justificam in locuri nepotrivite. Ne amintim cum era sa ne facem noi casa, rost de o viata si cum toti fluturii s-au speriat dintr-o data si intr-o zi au zburat la o adresa necunoscuta sa implineasca alte vise. Si, uite asa, deschizi ochii in alti noi zori cu gleznele scartaind si cu incheieturile tremurande. Asteptand o ora, doua sa fie totul pus inapoi la locul lui, sa nu fie necesar sa astepti linistea nevindecat, impartit si fara propriul set de reguli. Stiu ca toti iti spun la fel. Ca unii vin si altii pleaca. Ca mereu in urma ramane ceva. Ca nimeni nu poate sterge ceea ce doar tu pastrezi. Si mai stiu ca nu e usor. Ca lupta dintre vanitati te poate lasa cu handicap. Dar cofetariile nu se inchid niciodata. Si, candva vor lasa din nou usile deschise si prajiturile la vedere. Iar cand vom intelege ca tot ceea am putea fi nu ar trebui sa fie cel de langa noi, vom ridica privirea. Habar n-am daca s-o face primavara pana atunci sau daca abia la toamna urmatoare vom reinvata sa mergem. Cred doar ca iubirile, reci sau blande nu stiu sa moara. Si, ca intr-o dimineata vom manca din nou briose. Zambind. Pentru tot ce a fost mai frumos. Si pentru nimicurile acelea sfinte ce raman singurul adevar dintr-o mare briosa mincinoasa.