Cum sa speri – text de campanie pentru Corina Vieru
Lumea n-a fost cladita pentru a-ti servi universul. Poate ca doar, din cand in cand, sa faca dragoste cu cosmosul ideilor tale. Si, poate ca, atunci cand e nervoasa, sa radieze tot ce ai pus pe cer ca sa-ti para o imensitate. Lumea n-a fost cladita nici sa explodeze, cand tu, un simplu om te petreci o singura data intr-un plan numit viata. Dar da, lumea se prabuseste impreuna cu tine sau deasupra ta, cand lipsita de rafinament si cultura, nu vrea nimic mai mult decat o confruntare. Iar daca vreodata ti-a parut una noua, cu chip vesnic si fara pret, te-ai inselat, m-am inselat si eu, fiindca lumea nu e decat un pamant locuit de om. Un om care inainte de a nu mai fi, are doua sensuri: acela de lumina si acela de bec. Suntem lumini cand ne raspandim la fel si atunci cand se face ziua. Suntem lumini si atunci cand ne desfacem ca vazduhul dupa ploaie. Si suntem lumini cand ne revarsam pentru a descurca destinele inserate si ramanem asa, ca o desteptare a mintii, ca o zbatere a inimii. Dar suntem si ca niste becuri. Plapanzi ca perele de sticla, infiletati, incinsi, inlocuiti, mai puternici sau mai slabi. Suntem si ne stingem, ardem si ne ardem. Indiferent ca uneori e atata nevoie de noi, in inflacararea noastra ne simtim adesea ca ojenafinanciara. Intr-un final, oricat de luminosi am fi si oricat am dura, se intampla sa devenim epitetele unor nenorociri. Si-atunci, desi saraciti de raspunsuri, ne intrebam: Cum sa speram? In lipsa unui manual de utilizare al cumpenelor si de explicare a tributurilor suntem cand concesii spirituale, cand provinciile imparatilor. Asa sau altfel, invatam. Invatam sa speram ca mingiile pe care le aruncam se intorc intotdeauna la noi si nu sparg niciun geam. Speram ca din fundul unei resedinte, oricat de incuiata ar fi, acel cineva ne va cauta, pentru ca, din nou, sa nu-I facem fata. Speram fara mila de noi, ca tot ce se sfarseste poate reincepe, doar ca pe alt versant. Speram tinand ceva in mana ca putem rabda pana cand om zari vreo deschizatura intr-un gard, care, in locul nostru se va adresa dupa ajutor. Speram uneori pana devenim fictiuni ca exista cineva care se va indura sa ne potcoveasca pentru a mai patimi putina iubire. Speram sa ne pastram privirea ca cea de pe icoana copilariei si sa facem minuni intr-o banala gospodarie careia ii lipseste plugul si recolta ce seamana cu fatul din pantece. Speram si murim facand asta in fata inselaciunilor, in fata semnelor rele, in fata propriilor slabiciuni, in fata copiilor si in spatele usilor. Speram ca si cand am mai putea, speram ca niste lumini naturale, speram ca niste becuri, speram cu un lux nebun, extraordinar si groaznic in acelasi timp. Speram ca si cand speranta nu e o boala mintala, ca si candmaineterminam cu ea, speram zvapaiati. Si cand se termina ea si cand nu ne terminam noi ne intrebam vioi cat zece becuri aprinse dintr-o bataie, cum oare am facut, cum oare am sperat, cum oare mai suntem, cum oare vom spera din nou…
Loading ...
