Gramada de bobi

This time in September…

andreea — Tue, 31 Aug 2010 20:38:38 +0000

Septembrie s-a intors acasa. Ca de fiecare data, a adus cu el ceva nou, ceva vechi, ceva unic, ceva personal. M-am intors si eu in spinarea lui, cu capriciile sale si mananc susan cu miere. Anul asta vreau sa fiu un tren colorat care se opreste in statia fiecaruia. Nemijlocit de ore sau de alti slujbasi. Vreau sa fiu expozitia unui singur artist. O sa muscam din Septembrie ca dintr-o tarta cu capsune. Prin gandul lui, de dragul meu, acceptă. Zaboveala unei nopti cu luna plina, pe damburi de ierburi lipicioase. Nebunia unui personaj de poveste, care sare garduri, razand de propria-i teama. Numaratul stelelor indepartate de pe metereze mangaiate de iubire. Voiosia de a nu ajunge la lumina din capatul tunelului, de dragul unei imbratisari pe intuneric. |Licurici rataciti din iunie si fluturi obraznici, aprinsi de lumina felinarelor. Plimbari printre necunoscuti cu miros de napolitana, tovarasia unor sufletele care inteleg fara cuvinte. Accepta. Sa imparti patul macar o noapte cu o dragoste irepetabila. Sa pastrezi o floare intr-o carte gasita pe presul de la usa. Sa fugi spre orice loc te poarta destinul, daca acolo te asteapta cineva. Sa pui nasul rece pe un gat cald, sa alergi cu gura deschisa si sa te ascunzi ca aurul pierdut. Sa te colorezi in spatele unui apus precum un bob copt de strugure. Cauta tot ce iti lipseste si canta-mi o melodie scurta, prosteasca. Poarta pe chip zambetul unui om care si cand greseste, se simte strans in brate. Deschide ochii macar intr-o dimineata,fericit ca de pe un scaun, cineva te priveste indulcit. Strange mana unui om pe care nu stii daca il vei mai vedea vreodata si fugi pe strada ta, unde cineva poate-ti cunoaste ora cand revii de la piata. Impaca-te cu omul rau din fiecare om candva bun. Poate ziua ta e in Septembrie. A mea la fel. Vom sarbatori distanta parcursa in jurul lumii, timp de o zi. In luna mea, in luna bobilor, in luna noastră, risipeste-ma fară regrete. Imprastie in fiecare casa, in fiecare suflet ce ai gasit aici. Du-ma departe la cei ce nu ma cunosc, la cei ce ma iubesc mai putin. Raspandeste-ma timp de 30 de zile in bratele strainilor, in mintea prietenilor tai, in pauzele de cafea. Rasfira-ma in duminicile cu parintii, in drum spre casa, in parcul tapetat de frunze blegi. Pune-ma in fata celor care simt ca mine dar nu au invatat sa ma gaseasca. Transforma-ma in jurnalul tau public si poarta-ma peste toate locurile in care nu am ajuns. Du-ma cat mai departe, fă pe cineva să ma strige. Just this time in September…

Locuiesc in viata ta

andreea — Mon, 02 Aug 2010 21:21:24 +0000

Domiciliez cu acte false intr-o cocioaba, intr-un catun iubit cat un cuvant fortat. Mi-am strans zestrea şi fagaduintele in buricul odaii, precum o calugarita care se dezbracă de femeie, la poarta manastirii. Ca o mireasa solemna schimbata pe-un tinut manos, dupa care bogatii nu tund lacrimi. Locuiesc pricopsita pe-o limba romantica, in varful unui cheag de lumi. De fapt, sunt o nepoftita, care-a promis sa intre, precum semnul intr-o carte, fara a indreptati sperantele. Rasucita ca o nuia, neimblanzită ca o andrea grabita, am apucaturile unui carlig. Inrudit cu un ac mare care coase saci, saltele, iluzii. Ti-oi mai fi spus, dar e greu sa faci naveta cu un grup de oameni care-s vagoane, cu un grup de promisiuni, care-s doar garnituri. Fiindca uneori, pana la capatul drumului unde odihnesc regasirile, nu se succed numai castani infloriti, ci si rapite dintoase. Dar cand iti zaresc casuta gumata, in urechi de camp, ma agat de salbaticul auriu, de splendoarea coifului ce-ti imbarbateaza cautatura copila. Poate nu ajung în prag cu un buchet de imbratisari, poate-mi pierd duhul ca o bautura fermentata, poate mangai gazda precum drumetul istovit, fara glas. Poate ajung cu felii de curaj, restul fiindu-mi vândut prin măcelării. Si poate scap din gheare zarurile fericirii, ce aprig le-am certat când au vrut să se arunce în deradere, c-o parasuta ciuruita. Eu clar nu m-am gandit cu ce e mai frumoasa cocioaba ta, decat a mea. Nici daca iarna, la fereastra ei ovala ninge peste gugustiuci naivi si blegi. Sau daca sub streasina ei se adapostesc de ploi hoti indragostiti, fara experienta. Nici daca podeaua scartaie enervant cand e indecent de jucata sub talpi umezite. Nu m-am gandit nici ce o să mâncam tot restul vieţii, fiindca pana la tine am mancat pamantul, am ros unghiile in dinti şi-am epuizat intre buze, palmele ce cautau sa fie baute. Asadar, dintr-un lup care mananca repede si lacom, m-am zvarlit cu sufletul in pielea unei pasari care mananca foarte putin. Si ca dupa o chelfaneala, mi-a luat atat sa ma adun! Ca să-ţi explic cum sunt eu un om mai tare decat codrul de paine. Ce soi ales si-mprastiat a rasarit la usa bojdeucii tale, sub protectia unui cojoc de frunze palide. Si cum, dintr-un noroc, locuiesc in viata ta, fara sa fi plans nici macar o zi dupa femeia cu zestrea si fagaduintele in buricul vechii odai.

Regrete si pacate

andreea — Mon, 12 Jul 2010 17:04:27 +0000

Nu regret ca n-am fost acolo atunci cand s-a cladit lumea. Regret ca n-am plamadit o lume pentru cineva care locuia intr-o cutie de chibrituri. Si cel mai mare pacat a fost sa recunosc tarziu. Nu regret ca nu mai zambesc asa de des. Regret ca n-am zambit cuiva care cauta sa se indragosteasca de surasul meu. Si cel mai mare pacat a fost sa nu-mi dau seama. Nu regret ca nu mai am sase ani. Regret ca atunci cand timpul ma prefera, eram prea ocupata sa n-am nici o grija. Si cel mai mare pacat a fost sa-i invidiez pe cei mari. Nu regret ca am facut alegeri sumbre. As fi regretat daca le inlocuiam. Si cel mai mare pacat a fost sa le repet. Nu regret caintele iubirii. Regret ca, uneori, am ales un pansament refolosit. Si cel mai mare pacat a fost sa cred ca vindeca. Nu regret cand pleaca fiecare toamna. Regret doar ca in lipsa ei, nu am notiunea fericirii. Si cel mai mare pacat a fost sa nu schimb ceva. Nu regret ca nu ma numesc Libertate. Regret ca nu stiu s-o explic cel ce-o incalca. Si cel mai pare pacat a fost sa lupt pentru ce-mi apartinea deja. Nu regret ca n-am intors oameni din drum. Regret ca nu le-am spus unde duce drumul. Si cel mai mare pacat a fost sa nu-mi pese. Nu regret ca am crezut minciuni sfruntate. Regret ca nu m-am ferit de toropeala lor care ma indulcea. Si cel mai mare pacat a fost sa le colorez in roz, sa adorm cu ele. Nu regret ca oamenii sunt ipocriti. Regret ca nu pot repara unele caractere precum telecomanda mea defecta. Si cel mai mare pacat a fost sa cred ca si pacatosii merita a doua sansa. Nu regret ca am pierdut candva o avere. Regret ca niciodata nu mi-a fost suficient de foame ca sa stiu ce ar fi insemnat sa o donez. Si cel mai mare pacat a fost sa cred toate imi revin. Nu regret ca am regrete, ca oricare. Regret doar ca viata e scurta pentru a avea regrete. Si cel mai mare pacat al meu este acela de a ma trezi cu ele in fiecare dimineata. Nu regret ca nu am apucat sa fac tot ce mi-am propus. Regret doar ca sunt multi ca mine. Si ca cel mai mare pacat al meu este acela de a nu fi convins pe nimeni ca ziua de maine e numai buna pentru a plamadi. Acea lume, mult mai incapatoare decat o cutie de chibrituri.

Mesagerul prost platit

andreea — Wed, 16 Jun 2010 20:43:13 +0000

Am auzit ca viata e plicul adanc al unei poezii. In care incape talcul, incape socoteala, apoi lotul de vesti si chipul mesagerului. Ca orice destinatar dependent de calea postala, exploatam incarcatura de idei si sentimente, ca pe un predicat jertfit placerii. Si iubim fiecare scrisoare inmagazinata in suflet, asemenea unui cod genetic, primit la nastere. Pentru ca suntem dependenti de apelurile fara sentinte, de rostirile succesive ale iubirii, de surprizele pe care orice instanta le-ar condamna. Si, infometati de stirile parfumate ale destinului, adulmecam solii insarcinati sa intregeasca gama nuntilor de cuvinte. Visand la delegatiile care ne implinesc ca pe-o misiune speciala. Dar fiecare, intr-o zi, ajunge un mesager prost platit. Care, mai deloc entuziasmat rataceste telegramele. Care spera ca macar o zi sa fie persoana careia i se incredinteaza viata ca un plic. Acel mesager lipsit de constrangerea timbrelor ce nu se adora lipite. Am auzit ca viata e o pilda dezbracata pe-o hartie. Pentru altii, un colet aruncat la granita dintre doua razboaie. Iar pentru mine, o musama cu insemnele dintre radacina unor momente si coroana amintirilor. Recunosc. Si eu, ca si tine, m-am indragostit de mesagerul grevist. De cel neonorat la timp. De cel mult prea comun, fara a carui tupina n-as fi aflat ca pot face flori. Fiindca dincolo de masca banalitatii s-au ascuns sutele de livrari predestinate. Cele care nu seamana nici pe departe cu fericirea scursa din sticle de plastic. Nici cu cea descarcata accidental din traznetul ce opereaza un nor de-o ploaie acida. Iubim mesagerii prost platiti. Mai ales cand apar dintr-un senin, modeland universul sarac fara semne. Iubim mesagerii care habar n-au ca schimba rosturi, ca ne transforma cu un rand, din sarmani in mari bancheri. Iubim mesagerii discreti care neajutati, imping niste straini in siropul dulce-amarui al viitorului. Dar cel mai mult, am iubit plicurile lipite de mine. In care-am sigilat si ganduri si regrete, rugi si fatalitati. Si-am respectat un mesager. Acela care mi-a adus lozul cel mare al iubirii, cand eu uitasem c-am jucat, cand el stia ca a pierdut…

Am sa ma fac mare

andreea — Tue, 27 Apr 2010 19:22:12 +0000

Am sa ma fac mare si, intr-o zi, n-o sa mai fiu nevoita sa ma dau doar mare. Am sa ma fac mare si o sa-mi trag scaunul de sub talpi, fara sa ma mai simt mica. Dar n-o sa ma fac mare ca sa privesc de sus si nici sa-I flatez pe cei ‘nalti. Am sa ma fac mare pentru ca e conditia esentiala a celor mari. Am sa ma fac mare si n-o sa mai tin cheia de gat. N-o sa mai astept dupa usi, cand voi putea sari peste praguri. Am sa ma fac mare si-am sa ma semnez intr-o majuscula misterioasa. Si-o sa-ti aduc aminte, de cate ori pot ca si tu, ca si mine te-ai grabit sa cresti. Am sa ma fac mare si o sa-mi iau singura ce vreau. Dar n-o sa te copiez cand uiti ce vor si altii. Am sa ma fac mare si-am sa incap singura intr-un suflet. Care deplin si modest o sa-mi spuna ca a tinut post pana a ma ospata. Am sa ma fac mare si n-o sa mai dau cu stangul in dreptul care stie drumul. N-o sa mai arat cu degetul pe cei care bat pasul pe loc. Poate pentru ca lor le e bine asa, intr-o lume pitica, vrajita de cuvinte pompoase. Am sa ma fac mare si-o sa ajung la toate prajiturile glorificate pe raftul de deasupra. Am sa ma fac mare si o sa impart cu toti ce altii n-au impartit cu mine. O nedumerire, o afirmatie, o admiratie. Am sa ma fac mare si n-o sa mai uit niciodata zilele de nastere ale prietenilor mei. N-o sa mai bazai dupa ce nu poate fi al meu. Ci am sa accept si imprumuturi. Am sa ma fac mare si puternica. Pe atat incat sa intorc singura roata fagaduita imposibilului. Am sa ma fac mare si o sa inteleg ca restul e o mare. Care, daca nu te-nghite, te amesteca. Am sa ma fac atat de mare, incat asa sa raman. Fara sa-mi amintesti tu de vreun centimetru in minus. Am sa ma fac mare si-o sa-ti vorbesc despre cum in viata asta nu e important doar sa traiesti. Am sa ma fac mare si-am sa arunc palaria peste picioarele azi reci, care au protejat candva caldura mea. Am sa ma fac mare si niciodata n-o sa mai scot limba la cei care stiu de toate. Am sa ma fac mare si-am sa-ti povestesc ca n-am ajuns asa razand de boacanele altora, ci repetandu-le pe ale mele. Am sa ma fac mare. Dar nu foarte. Poate doar atat incat nimeni sa nu-mi mai doreasca asta, ca si cand mi-ar fi lipsit ceva. Am sa ma fac mare si am sa-ti multumesc intr-o zi. Ca si cand m-ai ridicat spre ceva mare. Ai sa vezi. Am sa-ti dau de veste cand m-am facut mare.

Copii născuţi bătrâni

andreea — Fri, 26 Mar 2010 19:46:11 +0000

Respir printre atâţia trădători de bătrâneţe! Printre unchiaşi şi blendărăi, printre fosile care pufăie, după ce sorb frăgezimea nevinovaţilor. Le pipăi feţişoarele nemutilate, clare ca lacrima viţei de vie. Căci nu costă nimic să mângâi pe furiş vioiciunea, care ca orice altă sprinteneală se hodorogeşte pe drum. Mă mint ca orice mincinos care se vrea convingător că lumea nu e trecută de vremea măritişului. Că mă uit în ochii nesurpaţi ai unor copii şi nu ştiu să citesc alfabetul neputinţei. Dar când acolo, văd candele tinere cu siluete delicate, care pe sub pielea focului se războiesc cu junghiul. Simt copii sticloşi ridaţi prematur, care s-au proptit de false maturităţi. Văd fantome care bântuie flămânde bunătatea şi curăţenia. Văd hoţi unşi eroi, simt cum fineţea obrazului se ondulează, stoarsă de spiritul dreptăţii. Respir printre babalâci. Care n-au ani câte păcate. Care n-au remuşcări câte greşeli. Respir printre farsori care injectează realitatea. Pe ei îi mângâi zilnic şi îi văd copii. Pe acei şarlatani pricepuţi care habar n-au să trăiască, fiindcă sunt ocupaţi să fure trăirea altora. Pe acei impostori camuflaţi în veşti bune, care păcălesc atât de bine foamea, nevoia de siguranţă. Respir printre martalogi cu trupuri obeze şi dezbrăcate de credinţă. Mângâi cu mâini curate versiuni umane contrafăcute. Xeroxate şi expediate într-o lume care plânge după copii adevăraţi. După altă foaie, alt caiet. După limpezime, şi-altă inocenţă. Nu ştiu unde sunt copiii lumii mele. Dacă se nasc tineri sau direct bătrâni. Sau daca ultima lor lecţie e tocmai aceea despre cum să mori tânăr, când te-ai născut moşneag.

Piedica. Surub. Capac

andreea — Mon, 22 Mar 2010 18:38:41 +0000

Viata e o frana defecta. Viata isi trage singura piedica. Atunci cand vrea si cui poate. Si ne surprinde in cate-o dimineata. In care credem ca ne-am rasucit curajul ca pe-o bretea. Dar, la fel ca alte dati, suntem niste papusi clapauge. Care intra la apa, care scapa de paiete si nu stiu sa se coase singure. Traiul unui jurnalist e un sistem de piedici. Si impiedicaţi în propria nebunie, ne sacrificam frumusetea. Pentru patima perfectiunii unui moment pe sticla, pentru glasul unui text in bataia tiparului. Ne ning ani si ani pana piedicile ne transforma in campioni la sarit obstacole. Unii inainteaza in gradul de surub. Pentru ca isi infileteaza trecutul şi prezentul in jurul devotamentului. Sunt cei care traiesc in viata altora. Care isi inchiriaza fara regrete, pe preturi de nimic invatatura, munca, sacrificiul. Nu le ridica nimeni statui ca au vorbit cu microfonul la gura si glontul pe la ureche. Nu le intinde nimeni un pres rosu pentru exclusivitate, curaj, exemplu. Si nu-i face nimeni martiri cand raman drepti in hauri si coclauri, in ape si furtuni. Nici n-au nevoie. Ei nu trag linie nici cand scrie undeva Sfarsit. Pentru ca sunt suruburile neruginite care s-au casatorit cu unsoarea unei presei dure. Fara garantii si fara garzi care vreodata sa iti tina spatele in infruntari spinoase. Vorbesc despre mandrie. Despre toate lectiile pe care Mile mi le-a aruncat in fata. Despre zilele in care am inghetat pe teren. Despre covrigii si cafeaua lunga,care acasa imi par niste porcarii. Despre camarazi si fundul unui gazetar care nu face presa odihnindu-se intr-un birou. Despre respectul pentru alegerile de pret pe care le facem. Despre sufletul si umanitatea care pentru unii sau altii joaca rolul de petarda. Si vreau sa multumesc. Pentru ca Mile m-a invatat cum sta treaba. Cu o piedica, un surub, un razboi. Si in determinarea lui, in convingerea mea, am omis cum sa ma port cu capacele. Care astupa iremediabil mii de minute, care infunda orice dezchizatura spre maine. Care acopera ca o cortina greoaie avantul deja inlantuit. Sunt o neindemanatica si nu stiu sa distrug nici o carapace, de care moartea se agata in drumul idolilor mei. Pot doar sa ma mai julesc la o piedica. Sa tin capul drept si sa continui. Pentru ca merita, pentru ca Mile n-a fost surubul vechi scapat din vreo garnitura. A fost spirala unui mecanism. A mecanismului care indiferent cat de chinuit ar fi, ma face sa spun: Am vrut. Vreau si voi vrea! Pentru el si pentru totul din el. Mile, the spirit carries on and on…and on!

Lanturi de ata

andreea — Fri, 19 Mar 2010 21:04:58 +0000

Eu nu cos. Nu imi plac firele despicate sau scurtate. N-o sa ma fac vinovata de taierea unui sir de sub nod. Pentru ca nu am sub pat o harta a cararilor rasucite ce ne duc pe unii la altii. Nu incurc sulurile de urzeala pe care imi infasor calculul fin al regasirii cu manunchiuri de lumina. Cu valuri de frunze uscate, cu vapai obraznice, cu coloane de fum. Fiindca nu as mai putea poposi pe vreo peninsula cu oameni iubitori. Fiindca n-as mai adormi la ferestrele unor straini rezemati pe un polonic de zapada. Fiindca m-as pierde intre randurile unei hartii abandonate pe-o balustrada de matase. Si-atunci, ridic monumente unor fasii incolore, tocite de uneltele mersului. Aduc ofrande unor sfori care uita de limita ingaduita, pentru a ne lega nelegitim. Ne mai pierdem pe drum. Din cauza unor obiecte zdrentuite care seamana cu ata. Din cauza unor fibre cu flori trufase de bumbac, dar mult prea scurte sa ne tese. Ma incrucisez doar cu acele fire, care m-au carpit intr-un razboi. Ma imbin cu urzeala care mi-a brodat puterea cand m-a infiletat o intriga, o despartire. Eu nu cos. Lustruiesc verigi subtiri, ochiuri de croseta si catene cu suflet. De cand am decis sa inchiriez viata mea. Pentru ca nu mai locuiesc in ea. M-am mutat in viata celor din jur care imi amintesc pentru ce trebuie sa traiesc. Si de atunci, ma scurg pe franghii libertine. Care leaga centrul simtirilor mele de periferia intentiilor tale. Ma preling pe toate firele care duc catre acel Acasa al fiecaruia. Ma dau in folosinta temporara a suvitelor calauzitoare. Datorita lor, eu nu te cos, nu ma tricotez. Nu ma despic, nu te scurtez…

Ziduri cu fermoar

andreea — Tue, 23 Feb 2010 13:11:31 +0000

Sunt ziduri ce ne despart. Niste caramizi suprapuse-n colierele distantei. Sunt ziduri prin care treci. Prost mesterite, dar bine privite. Sunt ziduri scunde. Le sarim golaneste,ca pe doua siruri de dinti. Sunt ziduri vechi. Oase istorice, roase de demolatorii fara succes. Sunt ziduri sfinte. Care imbuca suvita de speranta a celor ce le plang. Sunt ziduri mazgalite. De lame sau carioci, de furii ori de bucuria mesajelor eterne. Sunt ziduri in constructie. Care apara sau doar separa priviri, pasi, sanse. Sunt ziduri daramate. Transformate in ruine de negura vremii, in cetati de cei izgoniti. Sunt ziduri imaginare. Fortificatii betonate, la care privesti lung s-ajungi departe. Sunt ziduri care dor. Si atatia care se izbesc sadic de ceea ce nu pot infrunta. Sunt ziduri cu urechi. Desi nu toarna nici un sunet spart, nici un plan,nici o minciuna. Sunt ziduri cu fermoar. Duse pana-n cer,mai sus de alte blocuri, mai sus de multe castele, mai sus de orice turla. Sunt acele ziduri ce se desfac precum un hanorac. A caror intaltime poate sfida rabdari atat timp cat deschiderea lor atarna de-un sir de lame potrivite. Sunt ziduri de suflet, ponegrite,dar curtate. Sunt giganti de piatra care sperie mamaligile de oameni. Sunt verticalitatile care ne obliga sa le trecem drepti. Sunt acele ziduri care nu-şi deschid sliturile pentru o nevoie. Ci care la nevoie sunt deja descuiate ca doua paranteze, pentru a inaugura vernisajul reintoarcerii,curajului. Sunt acele ziduri care se casca la comanda croitorului istet care-a cusut fermoare in mugurii rocilor din temelie. Sunt zidurile scrijelite de grindina nemiloasa a celor ce n-au habar sa le prefaca din rasnite in nestemate. Sunt zidurile ce-au inghitit praful infatisarilor taioase,dar care n-au pierit in lupta cu tartrul de pe stema bunatatii. Si care nu s-au invinetit de la spuma haimanalelor ce le-au luat in ras. Sunt zidurile oamenilor, care de dragul curtii interioare muncesc o viata. Pentru sapunul ce ispiteste fermoarul.

Am invatat

moderator — Tue, 09 Feb 2010 11:34:54 +0000

by Verso

Guestpost GDB 2 ani

Am invatat pe parcursul timpului ca sunt lucruri nerostite ce-ti macina fiinta, am invatat ca sunt oameni al caror suflet merita mai multa atentie si poate nu stiu uneori sa ofer, am invatat ca existenta noastra si-a acoperit incet seninatatea cu un val de nepasare, am invatat ca sunt dureri mute pe care le-am ascuns in propriile ganduri de frica unor fumuri de iluzii, am invatat ca sunt ochi ce nu se uita in timpul bataliei asteptarii si voci ce rasuna pana in colt de inima, am invatat ca uneori respiram praf si nu ne pasa, am invatat cum se incrunta fruntile cu fulgere atunci cand inima se sparge in lacrimi, am invatat cum sa imi odihnesc visele fugare si cum sa imi ascult opera propriului trai prin smocuri de secvente, am mai invatat ca miracolele se nasc atunci cand ti le doresti foarte tare si ca viata se imparte in buchete de bucurii si siluete de cristal. Toate le stiu din gramada de bobi, care s-a iscalit tiptil in sufletul meu si ma invata, ma rasfata, imi zambeste … cu fiecare tic al sau peste ceasul trairilor mele. La multi ani Andreea!